Patronii spirituali ai mănăstirilor

 Patronii spirituali ai mănăstirii din Luncani
 În mod deosebit Ordinul Carmelitan se bucură de două personalităţi de seamă ale spiritualităţii; ele sunt Maica Domnului de pe Muntele Carmelşi Profetul Ilie. Lor le este închinată această mănăstire.

  SFÂNTA FECIOARĂ DE PE MUNTELE CARMEL Muntele Carmel, aflat în partea de Nord-Vest a Israelului, mai sus de oraşul Haifa, oglindindu-se în apele albastre ale Mării Mediterane, este deseori amintit în Vechiul Testament ca loc de reculegere şi rugăciune. Pe una dintre crestele lui, proorocul Ilie a adus jertfa prin care a dovedit adevărul credinţei şi al misiunii sale (III Regi 18, 20–40), şi tot de aici a privit norul mic ridicat din apele mării, nor ce a prevestit încetarea secetei şi ploaia dătătoare de viaţă (III Regi 18,41–45). Este uşor de înţeles că evenimentele petrecute pe înălţimile Carmelului şi liniştea peşterilor şi a pădurilor i-au atras încă din primele veacuri ale creştinismului pe pustnicii doritori de purificare şi înălţare spirituală. Ei erau numiţi carmelitani şi aveau ca deprindere comună cinstirea Preacuratei Fecioare Maria, „floarea Carmelului”, simbolizată şi prevestită în norul contemplat de către proorocul Ilie. Mai târziu, prin secolul al X-lea, ei acceptă o formă de viaţă mănăstirească organizată, constituind Ordinul Călugăresc al Carmelitanilor. Acest ordin călugăresc, unul dintre cele mai vechi în istoria Bisericii, deşi îl consideră pe proorocul Ilie ca patriarh şi model, nu are propriu-zis un fondator, dar are o mare iubire: devoţiunea către Sfânta Maria, numită şi cinstită ca „Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel”. Cardinalul Piazza, el însuşi călugăr carmelitan, spunea: „Carmelul există pentru Maria şi Maria este totul pentru Carmel, în originea şi istoria lui, în viaţa lui de luptă şi triumfuri, în viaţa lui interioară şi spirituală”. Proorocul Ilie şi Maria sunt amintiţi împreună într-o istorisire amestecată şi cu frânturi de legendă. Liber institutionum, cartea orânduirilor de temelie ale primilor monahi, relatează: „În amintirea vedeniei prin care i s-a arătat profetului venirea acestei Fecioare sub chipul norului mic ce se ridica din mare şi se îndrepta spre Carmel (III Regi 18,41–45), monahii mai sus-numiţi au distrus casa lor veche şi, în onoarea acestei Fecioare, cea dintâi făptură omenească consacrată cu totul lui Dumnezeu, au construit o capelă pe Muntele Carmel, alături de fântâna lui Ilie”. Alungaţi de către sarazini, în secolul al XIII-lea, călugării de pe Carmel s-au adăpostit în Occident şi au întemeiat mai multe mănăstiri, după ce Papa Onoriu al III-lea, în 1226, le-a confirmat regula de viaţă pe care le-o dăduse patriarhul Ierusalimului, Sfântul Albert. Nenumărate şi de netrecut au fost dificultăţile, dar în toate au simţit protecţia şi ajutorul deosebit al Fecioarei de pe Muntele Carmel. Într-o asemenea situaţie, când se părea că Iadul se ridicase împotriva lor şi fraţii carmelitani cereau cu umilinţă ajutor de la protectoarea lor cerească, Maica Domnului, înconjurată de cete îngereşti, se arată unuia dintre ei, fratele Simon Stock, şi-i oferă un scapular cu emblema Ordinului Carmelitan, spunându-i: „Oricine va purta această haină va fi mântuit”. Încurajaţi de o promisiune atât de mare, mulţi credincioşi au cerut să li se acorde favoarea de a purta scapularul care, îndemnându-i la trăirea unei vieţi creştineşti mai desăvârşite, să le asigure ocrotirea Maicii Domnului pe pământ şi eliberarea din purgator în prima sâmbătă după ziua morţii. Acest har al eliberării din purgator în prima sâmbătă după ziua morţii se numeşte „privilegiul sabatin”. Papa Ioan al XXII-lea a redactat o scrisoare papală, în care se vorbeşte despre acest privilegiu şi este recomandat tuturor creştinilor. Unii critici consideră că scrisoarea aceasta nu este autentică, dar este fapt dovedit că mulţi papi au vorbit în sens pozitiv atât despre deprinderea de a purta scapularul, cât şi despre „privilegiul sabatin”. Papa Pius al XII-lea, în scrisoarea sa apostolică din 11 februarie 1950, îi invită pe credincioşi ca, „între devoţiunile mariane, să aşeze, în primul rând, scapularul, care este la îndemâna tuturor”. Considerat drept o adevărată „îmbrăcăminte mariană”, scapularul este, de fapt, un simbol al ocrotirii Mamei cereşti şi un „sacramental” a cărui valoare se întemeiază pe rugăciunile Bisericii şi pe încrederea şi iubirea celor care îl poartă.

  SFÂNTUL ILIE Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii”, spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului îi atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Cristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor. Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie îi convoacă pe Muntele Carmel pe regele Achab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. A zis Ilie către popor: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta... Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni, şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei, patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu îl voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi, voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!” (III Regi 18,21–25) Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer. „… şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire” (III Regi 18,27–29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului, şi apoi se roagă: „«Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel…» Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele şi pietrele, şi ţarina, şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18,36–39) Poporul entuziasmat i-a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahvé. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar, nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu, pentru a scăpa de furia Izabelei. Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un ulcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu, care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, ci lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul îi este supus lui. Profetul cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se întoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu va asista la triumful deplin al credinţei faţă de Iahvé. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său, Elizeu, căruia Ilie i-a transmis chemarea divină şi spiritul său, aruncându-i pe spate mantaua. Elizeu a fost martorul unic al sfârşitului misterios al lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc. Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variante, este printre cele mai răspândite, datorită faptului că sărbătorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrărilor de seceriş şi numele lui este legat de două elemente foarte importante în aceste lucrări: focul şi apa. La sărbătorirea proorocului Ilie s-au adăugat o serie de invocaţii şi practici rituale străvechi, prin care se invocă îndepărtarea grindinilor şi a incendiilor, ploaia pentru mirişti. Şi în cazul Sfântului Ilie, acumulările folclorice au dus la trecerea cu vederea peste înţelesul profund al cuvântului Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu, El şi Iahvé, exprimând ideea: „Dumnezeul meu este Iahvé”. Este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra Universului şi a vieţii oamenilor. Pentru acest motiv, proorocul Ilie este, nu numai prin activitatea sa, dar şi prin numele său, o sinteză a Vechiului Testament, o piatră de temelie a Noului Testament, o prezenţă obligatorie la opera de pregătire şi încoronare a timpului mesianic. Creştinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte, are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Iliaş, Iliescu, Ilieş, Iliică, Ilioiu, Ilioaia, Ilaţ, mai nou: Eliade, Eliana. La rostirea fiecăruia dintre aceste nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli...” (Deut VI,4–7)
  IMAGINI

RIDICAREA CU TRUPUL Şl SUFLETUL LA CER A SFINTEI FECIOARE MARIA Patroana mănăstirii și a bisericii este Sfânta Maria în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 august. Sfânta Maria este menţionată pentru ultima dată în Noul Testament în primul capitol al cărţii Faptele Apostolilor; se aminteşte cum se află în mijlocul apostolilor, în cenacol, rugându-se, în aşteptarea coborârii Duhului Sfânt. Spre deosebire de cărţile canonice, care sunt foarte sărace în informaţii, scrierile apocrife sunt nespus de abundente în amănunte despre viaţa Maicii Domnului, îndeosebi cărţile numite Protoevanghelia lui Iacob şi Istorisirea Sfântului Grigore teologul despre adormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Termenul „adormire” este cel mai vechi care se foloseşte în legătură cu sfârşitul vieţii Maicii Domnului. Sărbătorirea acestui fapt a fost decretată pentru Orient în secolul al VII-lea de către împăratul bizantin Mauriţiu. În acelaşi veac, sărbătoarea este introdusă şi la Roma, de către un papă grec, Sergiu I. A mai trecut încă un secol până când termenul de „adormire” a cedat locul altui termen mai expresiv, „Asumpţiune”, „Ridicare”. Papa Pius al XII-lea, în 1950, a definit ca dogmă de credinţă adevărul că Sfânta Maria nu a trebuit să aştepte sfârşitul timpului, aşa cum aşteaptă toate făpturile, spre a se bucura şi cu trupul de darul Răscumpărării; această declaraţie pune în lumină caracterul unic al sfinţeniei personale a Maicii Domnului, având în vedere că umbra păcatului nu a întunecat nici măcar o singură clipă frumuseţea sufletului său. Treapta finală şi veşnică a Răscumpărării este unirea definitivă a omului cu Cristos biruitor, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Sfinţii, care se bucură – cu sufletul – de viziunea beatifică, sunt în aşteptarea împlinirii Răscumpărării, împlinire realizată în Sfânta Maria prin harul deosebit al scutirii de păcat. În lumina acestei învăţături întemeiate pe Sfânta Scriptură, în aşa-numita „Protoevanghelie a lui Iacob”, care conţine prima vestire a mântuirii mesianice făcute de Dumnezeu strămoşilor noştri după căderea în păcat, Maria este prezentată ca noua Evă, strâns unită de noul Adam, Cristos. Isus şi Maria sunt părtaşi în aceeaşi durere şi iubire pentru a repara greşeala strămoşilor noştri. Maria este deci nu numai mama Răscumpărătorului, dar şi colaboratoarea lui, strâns unită cu El în luptă, ca şi în biruinţa decisivă. Această unire intimă cere ca Maria să triumfe, asemenea lui Isus, nu numai asupra păcatului, dar şi asupra morţii, cei doi duşmani ai neamului omenesc. De asemenea, după cum Răscumpărarea adusă de Cristos se împlineşte cu învierea trupului, la fel, biruinţa Mariei asupra păcatului prin Neprihănita Zămislire trebuia să fie completată cu biruinţa asupra morţii, prin glorificarea trupului în ridicarea la cer, deoarece mântuirea creştină este desăvârşită atunci când şi trupul participă la gloria cerească.

 Imagini

ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Mănăstirea Înălțării Sfintei Cruci din Chevetogne nu are ca patron spiritual un sfânt, ci o sărbăatoare, cea a Sfintei Cruci , pe 14 septembrie. Prima sărbătorire solemnă a Crucii a avut loc în anul 335, cu prilejul consacrării celor două bazilici ridicate la propunerea mamei împăratului Constantin, Sfânta Elena: Bazilica Martyrium sau Ad Crucem, pe Golgota, şi Bazilica Anastasis, adică a Învierii. Consacrarea s-a făcut în ziua de 13 decembrie. Sub numele de „Înălţare”, sărbătoarea a trecut în Occident şi, cu începere din secolul al VII-lea, la 14 septembrie se comemora redobândirea preţioasei relicve de către împăratul Heraclie, în anul 628. Cu paisprezece ani în urmă, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă, a luat ca pradă şi racla cu lemnul Sfintei Cruci. Urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma.

Sărbătoarea Sfintei Cruci are o semnificaţie mult mai înaltă decât amănuntele în parte legendare istorisite în legătură cu descoperirea făcută de către mama împăratului Constantin, Elena. Glorificarea lui Cristos urmează chinului crucii şi antiteza suferinţă - mărire devine fundamentală în opera Răscumpărării. Cristos, în fiinţa sa concretă divină şi umană, se supune de bunăvoie condiţiei de sclav – crucea era tortura rezervată sclavilor – şi umilitorul supliciu este transformat în mărire nepieritoare. Astfel, crucea devine simbolul şi miezul religiei creştine.

Evanghelizarea înfăptuită de apostoli este prezentarea „lui Cristos răstignitul pe cruce”. Creştinul, primind acest adevăr, „este răstignit cu Cristos”, adică trebuie să poarte zilnic crucea proprie, suportând injurii şi suferinţe, după cum şi Cristos, purtând pe spate patibulum (braţul transversal al Crucii, pe care condamnatul îl purta pe spate până la locul execuţiei unde se afla îngropat fix în pământ stâlpul vertical), a fost silit să primească insultele mulţimii pe drumul spre Golgota. Suferinţele, care continuă în trupul mistic al Bisericii, starea de crucificat a lui Cristos sunt o contribuţie la răscumpărarea oamenilor şi asigură participarea la gloria Celui înviat.

Aceasta este energia care a dat putere martirilor creştini să treacă prin atâtea suferinţe. „Mai de folos este pentru mine să mor în Isus Cristos”, scria Sfântul Ignaţiu de Antiohia înainte de a fi martirizat, „decât să poruncesc întregului pământ. Îl caut pe acela care a murit pentru noi; pe acela îl vreau, care pentru noi a înviat. Se apropie pentru mine clipa naşterii. Aveţi milă de mine, fraţilor. Nu mă împiedicaţi să ajung la viaţă, împotrivindu-vă ca eu să mor; pe mine, care doresc să fiu al lui Dumnezeu, nu mă predaţi lumii şi nici nu încercaţi să mă ademeniţi cu cele pământeşti; lăsaţi-mă să ies la lumina cea curată; când voi ajunge acolo, voi fi om întreg şi viu. Îngăduiţi-mi bucuria de a fi imitatorul dragostei Dumnezeului meu. Dacă cineva îl are în el însuşi, să înţeleagă ce vreau eu şi să-i fie milă de mine, ştiind cât dor mă apasă”.